Tragem chiulul din propriul prezent

Zilele trecute am acceptat invitatia unei prietene de a iesi sa mancam ceva. La cateva minunte dupa ce ne-am asezat la masa, ea isi scoate telefonul si incepe sa-l butoneze. Cumva se face ca ma trezesc si eu facand acelasi lucru. Dar imi apare ca din senin un moment de maxima claritate si imi pun telefonul in geanta. Avem discutii ca fetele, dar cu toate astea prietena mea continua sa ramana doar o forma fizica, prezenta in fata mancarii, caci telefonul care este asezat strategic langa tacamuri o face sa-si pice ochii necontenit pe el.
Fizicul, trupul ei este cu mine, o parte din ganduri si trairi sunt ancorate in prezent dar cealalta parte, una mult mai mare, alcatuita din sentimente, asteptari si ganduri imi pare ca e la distanta, in lumea virtuala.
Devin constienta de prezenta non fizica a persoanei din fata mea si dintr-o data inteleg ca poti sa fii absent unde te afli cu trupul si poti sa fii prezent unde nu esti fizic. A fi cu adevarat prezent, presupune, din punctul meu de vedere, sa fii unde esti, atat cu mintea cat si cu sufletul, cu trupul, cu toata fiinta ta.

1426154_756256047725302_1186510460_n
Acest joc pe care il jucam/l-am jucat cu totii la un moment dat, jocul „absentei” din prezent nu e tocmai un joc, nu trebuie tratat ca fiind o gluma. E o stare in care neatinsul e mult mai puternic si mai atractiv decat ceea ce poate fi atins, virtualul ajunge sa fie mai atractiv decat realul iar asteptarea mai dorita decat implinirea. Ceea ce se poate atinge imediat nu mai este dorit iar daca este, nu mai merita atentia. Dincolo de utilizarea lor, dincolo de legaturile neasteptate pe care le pot crea in timp real, tehnologiile moderne par sa fie cauza desprinderii noastre de prezent. In felul acesta ne tine propria minte captivi in vise, in ireal, in aspiratii, in ceea ce ar fi putut sa fie. Din aceste lucruri se naste negativitatea mintii, din neputinta ei de a se bucura acum, de a aprecia prezentul, de prezenta oamenilor, a florilor, a iernii, a drumurilor imbracate din ce in ce mai des in ceata diminetii.
Stam langa oameni dragi sufletului nostru, in casele noastre dar mintea ne face sa fim absenti din propriul nostru prezent.
Daca facem un simplu exercitiu de prezenta cu mintea,cu sufletul si cu trupul  vom vedea cat am fost de prinsi fiecare in capcana, in propria capcana. Incepem sa realizam ca trecem pe strazi pe care nu le-am mai vazut niciodata, ca intalnim oameni care ne adreseaza zambete calduroase in diminetile geroase de iarna. Asa vom intelege ca ochii nostri au uitat sa mai priveasca lumea reala, ca ani intregi am scapat din ochi parintii care ne imbatranesc si am trait langa oameni dragi ca langa niste necunoscuti.
Ar trebui sa incepem sa reflectam cat am lipsit fiecare din propria viata, de cate ori lipsim zilnic din vietile noastre. Poate asta ne va ajuta sa traim acum, in acest moment decat sa ne gandim la traire si sa iubim in acest moment nu sa visam la iubire.
Sa ne intoarcem trup, minte si suflet in clipa aceasta!

index

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: